Când am început să scriu pe blog, povestea avea un nume: Filip.
Cu el am învățat ce înseamnă dislexia, disgrafia, discalculia. Am învățat despre teme care durează prea mult, despre frustrări, despre repetiție și despre progrese mici care, pentru noi, însemnau enorm. Am învățat să observ lucruri despre care, înainte de Filip, nici nu știam că trebuie observate la un copil.
Credeam că drumul acesta îl cunosc deja…..
Și apoi a venit Oti. Oti a început clasa a II-a ,nu are în acest moment, un diagnostic de dislexie șii nici nu vreau să mă grăbesc să îi pun unul.
Primele semne că există niște lipsuri le-am observat acasă , le-a întărit învățătoarea , iar timpul nu a făcut decât să le confirme.
La el, dificultățile au venit îmbrăcate într-o personalitate cu totul diferită : Oti este impunător, încăpățânat, ”copilul-arici”… Când ceva nu-i convine sau nu-i iese, mai degrabă se împotrivește decât să arate că îi este greu.
Așa că, inițial, multe dintre reacțiile lui le-am pus pe seama unei revolte, a nevoii de atenție sau, pur și simplu, a felului lui de a fi.
Abia mai târziu am început să mă întreb dacă în spatele acelui „nu vreau” nu se ascunde, uneori, un „nu pot încă”.
Am început evaluarea…. Până acum, aceasta arată nevoia de stimulare cognitivă , consolidarea încrederii în sine și multă multă conversație ghidată – pentru că se pare …. avem și idei și cuvinte doar că trebuie convinse să iasă la suprafață. Este momentul să investesc din nou : timp, răbdare, exercițiu, resurse…. acum pe două fronturi.
-Este greu ? Da .
-Este obositor? Uneori …foarte.
-Am timp pentru toate? Nu prea .
-Greșesc uneori cu abordarea și îmi pierd răbdarea? Evident.
-Știu deja totul despre dislexie? Nici vorbă!
Și nu, faptul că am ajuns acum aici nu înseamnă că am început prea târziu sau că până acum nu mi-am dat suficient interesul.
Povestea lui Oti a fost, pur și simplu, diferită.
Dificultățile lui nu s-au prezentat la fel ca ale lui Filip. Iar aceasta este poate una dintre capcanele în care putem cădea chiar și atunci când credem că „știm” deja: să ne așteptăm ca aceeași dificultate de învățare să arate la fel la doi copii.
Nu arată.
Abia evaluarea complexă ne va spune dacă vorbim despre o tulburare specifică de învățare sau despre niște achiziții care au nevoie de mai mult timp și de stimularea potrivită.
De data aceasta încerc să nu alerg înaintea diagnosticului.
Filip m-a învățat că un copil este același și înainte, și după ce dificultatea lui primește un nume. Diagnosticul nu schimbă copilul. Doar ne ajută pe noi să îl înțelegem mai bine.
Și totuși, există o coincidență care mă emoționează.
Au trecut trei ani și suntem din nou în clasa a II-a. Exact clasa în care a început și drumul nostru cu Filip.
Parcă viața m-a adus din nou în același loc, doar că de data aceasta țin de mână un alt copil.
Oti nu este Filip.
Are ritmul lui, felul lui de a înțelege lumea, punctele lui forte și propriile lui provocări.
Poate aceasta este cea mai importantă lecție cu care intru a doua oară în clasa a II-a: să nu caut în Oti povestea lui Filip și
să îl las să ne arate care este povestea lui.
Așa că, pentru moment, nu voi scrie despre „dislexia lui Oti”.
Voi scrie despre evaluare, recuperare, exerciții. Despre lucrurile care îi ies și cele care nu îi ies încă – litere care se încurcă, cuvinte neterminate, corecturi…. De aici începem.
Două povești. Aceeași familie. Drumuri diferite.
